Şi fără tine n-am nimic. Am reuşit sa îi împing pe toţi afară, şi odată cu ei am împins şi o bucăţică din mine. Dar nu-mi pasa, căci tu eşti mai important decât ei toţi la un loc... Poate iubesc prea mult? Sau poate au plecat cu toţii... Dar de ce? Şi când te gândeşti că odată ei reprezentau totul pentru mine. Am obosit sa mai alerg încărcând să prind fluturi, mor mult prea repede şi prea tăcut... Dar tu? Cat timp mai am până o sa te prindă şi pe tine în rutina lor? O luna, un an... Şi o sa pleci şi tu, sau poate o sa mă îndur sa îţi dau drumul... Nu, asta ar fi egoist din parte mea, şi totuşi as prefera mai mult asta decât sa vad cum ţi se scurge praful magic de pe aripi şi cum dispare tot sentimentul într-un ecou surd. E prea mult! Dar nu pot sa închid totul aşa deodată, şi tu... De fiecare data când te vad se schimba ceva esenţial în ADN-ul meu... nu o sa pot niciodată sa îţi dau drumul... Mă simt ca pe lama unui cuţit. Încotro valsăm?

Am încetat de mult versuri a mai scrie,

Azi... mâzgălesc doar vise pe-o coala de hârtie.